Subiectele dreptului internațional – Drept internațional public

De-a lungul evoluției istorice, statul a fost și rămâne principalul și cel mai important subiect de drept internațional. Totuși, dezvoltarea relațiilor internaționale, apariția organizațiilor internaționale și afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare au determinat extinderea sferei subiectelor de drept internațional.

Statul, în forma sa modernă, își are originea în procesul de consolidare a autorității politice centralizate în Europa medievală. Pacea de la Westfalia (1648) este considerată momentul de referință în consacrarea statului suveran ca subiect fundamental al dreptului internațional, stabilind principiile suveranității și egalității juridice a statelor.

În perioada modernă, statul a devenit actorul principal al relațiilor internaționale, iar dreptul internațional s-a dezvoltat în jurul ideii de suveranitate. Secolul XX a adus însă transformări majore: decolonizarea, apariția organizațiilor internaționale și consacrarea drepturilor omului au redefinit rolul statului în sistemul juridic internațional.

În dreptul internațional contemporan, una dintre cele mai sensibile problematici o reprezintă situația entităților cu statut contestat sau teritoriu disputat.

Palestina este recunoscută ca stat de un număr semnificativ de state și are statut de stat observator nemembru în cadrul ONU, însă statutul său internațional rămâne influențat de conflictul israelo-palestinian.

Kosovo și-a declarat independența în 2008. Curtea Internațională de Justiție, în avizul consultativ din 2010, a apreciat că declarația de independență nu a încălcat dreptul internațional. Totuși, recunoașterea sa nu este universală, ceea ce afectează statutul său deplin de subiect de drept internațional.

Taiwan funcționează ca un stat de facto, având guvern, teritoriu și populație, dar nu este recunoscut pe scară largă ca stat independent din cauza politicii „unei singure Chine”.

Temeiul politic al statului îl reprezintă exercitarea puterii suverane asupra unui teritoriu și a unei populații. Temeiul juridic constă în recunoașterea capacității sale de a participa la raporturi juridice internaționale.

Statele sunt subiecte originare și plenare, având personalitate juridică deplină, indiferent de mărimea, forma de guvernământ sau sistemul politic.

Statele independente sunt acelea care își exercită suveranitatea fără a fi supuse autorității unui alt stat. Independența implică autonomie în politica internă și externă. Principiul independenței este consacrat în Carta ONU și reprezintă un element fundamental al ordinii internaționale contemporane.

Vaticanul (Statul Cetății Vaticanului) reprezintă un subiect atipic de drept internațional. Creat prin Tratatul de la Lateran (1929), Vaticanul are personalitate juridică internațională și întreține relații diplomatice cu numeroase state. Deși are un teritoriu redus, capacitatea sa juridică este recunoscută pe plan internațional.

Recunoașterea reprezintă actul unilateral prin care un stat constată existența unui alt stat și își exprimă voința de a întreține relații cu acesta. În doctrină există două teorii:teoria constitutivă,teoria declarativă

Succesiunea statelor intervine atunci când un stat înlocuiește un alt stat în responsabilitatea relațiilor internaționale ale unui teritoriu (ex.: dezmembrarea URSS, Iugoslaviei). Problema succesiunii privește tratatele, datoriile, bunurile și cetățenia. Convențiile de la Viena din 1978 și 1983 reglementează aspecte ale succesiunii.

Organizațiile internaționale sunt subiecte derivate de drept internațional, create prin tratate între state (ex.: ONU, UE). Ele au personalitate juridică proprie, limitată la competențele conferite prin actul constitutiv.

Mișcările de eliberare națională au dobândit un statut juridic special în contextul procesului de decolonizare, fiind recunoscute ca reprezentante legitime ale popoarelor aflate în lupta pentru autodeterminare.

Protectoratele au apărut frecvent în perioada colonială, când marile puteri europene instituiau control asupra unor teritorii din Africa sau Asia. În multe cazuri, protectoratele reprezentau o formă intermediară între independență și colonie.

Din punct de vedere juridic, protectoratele aveau o autonomie internă limitată, în timp ce politica externă și apărarea erau gestionate de statul protector. În dreptul internațional contemporan, protectoratele clasice au dispărut, fiind înlocuite de alte forme de administrare internațională sau de tutela internațională.

Protectoratul britanic asupra Egiptului (1914–1922), Protectoratul francez asupra Marocului și Tunisiei,Protectoratul britanic asupra Zanzibarului evidențiază caracterul asimetric al reportorial juridice și rolul protectoratelor în expansiunea colonială.